“Stay here with me. We’ll start a jazz band.”

You don’t care just take one / Leave a place to rest on / Because you’re too young

 Junior Boys - In the morning

Totul a pornit aici. Un jurnal online al unei prostituate high-class din Londra. Lucrurile s-au învolburat întâi în lumea insulară, apoi au trecut pe continent sub forma unei cărţi (fragment aici, în traducerea poetului Dan Sociu), apoi a volumului II şi acum s-au transformat într-un serial cu Billie Piper (interviu aici) în rolul principal. În ultimele luni, Belle de Jour a încetat să-şi mai însemneze gândurile, cititorii aşteaptă tensionaţi o revenire. : )

L.E.: Well, she’s baaaaack! http://belledejour-uk.blogspot.com/

People find it hard to believe that a woman can lie down on her back and be paid for it and still feel empowered and strong. [..] They seem to have it in control. “Escort, hooker, prostitute, whore, I don’t mind how you call me, it’s just semantics.”

Secret Diary of a Call Girl

Ţicnita de la Moloko, femeia flamboaiantă în costume burleşti, cu mişcări bruşte şi deloc flatante pentru schema comună a eleganţei, “social club diva” — precum se numeşte, cântăreaţa care nu se ia în serios decât în termeni de spectacol, nebunie vizuală, autenticitate sărită de pe fix, într-un interviu despre evoluţia ei de la statura de membru de trupă la cea a artistului solitar, despre conformism doar raportat la ceea ce eşti, despre faţadă şi ambiguitatea normalului. Pentru care mergem la Bestfest.

For me to wear jeans and t-shirts on stage would be more of a facade than to do what I do, cause it would be saying “how cool I am and how I don’t really care and how I just happen to be like a really tortured artist and you happen to be here watching me” and it’s more voyeuristic, that sort of vibe. My vibe is about communication and about performing. [..] It’s very easy to call women artists mad. Maybe I’m a bit nuts or different, I don’t appreciate an emphasis on that.  I’d rather be called creative or strong or focused or a million other things that I am.

Overpowered

Există oameni fragili, pe care nu îi atingi ştiind că altfel s-ar altera ceva din seninătatea lor. Oameni care n-ar şti cum să fie în preajma fobiilor, depresiilor, furiilor tale de domnişoară şi pe care altfel i-ai îngreuna ca un plumb prost cântărit înnodat de un fir subţire de gută. Îţi sunt dragi de mori şi îi vrei acolo, lângă tine, dar nu at a hand’s reach, primprejur, ca o bulă care închide un aer special, călduţ şi colorat, din care poţi lua câteva înghiţituri când lucrurile devin irespirabile. Sunt o parte a trecutului care a rămas majoritar neschimbată, însă pe care nu ai vrea s-o transplantezi în prezent din cauza eşecului sigur. Continuă să existe cu un aer de persistenţă liniştitoare: vor fi mereu acolo. Sunt feţele luminoase ale fiecăruia dintre noi, cei care ne-au marcat, cei care au plecat în linişte, fără a refuza transformare înspre un raport prietenesc durabil.

A.: am urcat pe munte
A: m-a udat ploaia până la oase
A: am găsit refugiu
A: m-am ascuns acolo
A: am găsit un pui de căprioară
A: l-am mângâiat şi apoi i-am dat drumul
A: am stat într-o cabană de lemn cu geamuri aproape cât peretele
A: am stat întins pe iarbă şi am văzut stele

A: şi tot felul de alte minunăţii am făcut eu în ultima vreme

Şi a fost AdBreak ediţia 33, în Music Club, la capătul multor cotituri şi intrânduri care au condus într-un final la un loc potrivit pentru concerte discrete şi dezbateri aşezate, însă cu scaune traumatizante pentru verigile coloanei, unde, într-o sală plină dar fără să fie înghesuită, cu mese rezervate şi muzică potrivită pentru decor auditiv, l-am văzut pe Cohn.

Pentru că, să recunoaştem, ăsta a fost motivul deplasării mele acolo, pe o vreme înnorată, prevestitoare de timpuri tulburi, materializate într-o ploaie straşnică pe care am zărit-o  când am fugit de la masa la care m-a repartizat ad-hoc una dintre gazdele clipocitoare, alături de doi domnişori  (ea crezând pesemne că îmi face, binevoitoare, un serviciu, wink wink) pe care i-am stabilit la început ca fiind gay, not that there’s anything wrong with that, şi apoi ca fiind doar nişte puştani închipuiţi şi plicticoşi, fumători şi sterili în dialog (”Nu te supăra, despre ce se vorbeşte în seara asta? Ah, reţinusem doar *Effie* şi nu ştiam sigur..”). Nu poţi sta o eternitate lângă un individ care tabără la gâtlejul profesional al celei de-a patra persoane plasate cu noi (tot un biet rătăcit solitar, un domn care-şi purta seriozitatea de lucrător în vânzări asortată cu diplomat şi cravată), ciugulindu-i impresiile cu râvna agresivă a tânărului care întreabă, scormoneşte, arată că vrea să ştie, că îi pasă de viitorul său, că vrea să reuşească, şi toate astea în vreme ce prietenul său îţi trimite rotocole de fum în ureche. Atunci te scuzi afabil şi te volatilizezi înspre toaletă, traversată de o nevoie inventată şi urgentă, apoi îţi porţi privirile afară şi eşti martoră la răpăitul care se revărsa prevestitor peste curtea interioară a clubului, pâlpâind la răstimpuri de fulgere mai mult intuite, pentru ca într-un final să revii în penumbra mov-albăstruie de neon a clubului, traseu în care treci pe lângă Cohn şi începi să mustăceşti încurcată ca o adolescentă ce tocmai a primit un compliment de la băiatul care îi dă dureri de stomac.  

***

Subiectul în jurul căruia a gravitat discuţia a fost cel al recent decernatelor premii Effie, Oscarul autohton al publicităţii, şi destinaţia înspre care se îndreaptă în cursul alterării sale; s-a deplâns dispariţia Ad’Or (axat pe creativitate), fapt ce a atras după sine transferul aşteptărilor industriei dinspre un cuplu de forţe perfect uns AdOr - Effie (ultimul aducând recunoaştere eficienţei în comunicare) înspre unicul festival ce încă mai respiră, Effie. Astfel, se pierde din vedere stratul definitoru al evenimentului, se năucesc criteriile, se înmulţesc haotic categoriile, se mundanizează şi tabloidizează o acţiune cândva a elitei. Pomenesc *tablodizează* şi abia a-i sesiza faptul că am expus termenul cel mai potrivit pentru a descrie impresia generală a evenimentului de astă-seară. Trebuia să fii printre ei, să-i priveşti proiectaţi pe ecranele de lângă tine, să le vezi cutele din colţul gurii şi pasiunea cu care vorbesc, să le vezi nodurile degetelor albite în strânsoarea microfoanelor în vreme ce purtau un dialog al acuzelor, pentru a înţelege cât de complicat şi nesănătos este de fapt sistemul de canale prin care circulă seva lucrurilor nevăzute, plasate în planul doi pentru privitori.

1

Primul şir de vorbitori a reunit organizatori şi juraţi Effie, oameni în măsură să ofere detalii tehnice, relevante. Se încearcă livrarea unor formulare de participare cât mai atent create, fapt care poate translata atenţia de la conţinut la proceduri de formă. Bogdana Butnar, cu efervescenţa unei adolescente cu opinii puternice şi cărora ţine să le dea glas, uneori haotic şi pe o limbă colocvială forţată, a schiţat chenarul de valori Euro Effie, unul al cazurilor scrise superficial, într-o trecere nonşalantă peste aspecte care ar trebui să dea dimensiunea responsabilităţii unor profesionişti, acesta fiind lucrul asupra căruia ar trebui să se plaseze spotul de atenţie. Şi încă două mici lucruri, Ştefan Stroe, moderatorul discuţiei, pare a fi genul de tip în care seniorii îşi pun speranţele, articulat, isteţ, lucid, o plăcere să-l observi, iar ăsta, cum îi spune?, Şerban Alexandrescu de la Headvertising are un tic verbal, ăsta, cum îi spune?, amuzant.

 2

A doua parte a dezbaterii, miezul conferinţei şi partea ei cea mai revelatoare, ne-a supus unei întrebări apăsătoare, conform reprezentantului Leo Burnett: “Este varza murdară?”, are mizerioare printre frunze?, sigur e comestibilă?, pe cuvântul meu că am auzit smalţ scrâşnind. Pentru un om din exterior, toată sarabanda domnilor din triunghiul GMP - Leo - McCann, primii câştigători ai Grand Effie pentru Timişoreana, ultimii doi uniţi romantic într-o cruciadă de contestare a valabilităţii gestului (GMP primind recunoaştere pentru o strategie de brand preluată de la agenţia premergătoare lor, Lowe), a părut o deprimantă şi dezamăgitoare expunere a absenţei unei minime diplomaţii şi a unui salubru simţ al ridicolului.

McCann Erickson a vorbit prin laringele unui domn [Adrian Botan] care fie sărbătorise prevestitor victoria lui Manchester, fie căzuse sub încremenirea adrenalinei subordonate unei direcţii distructive. Argumente fragile şi repetate, o sumaritate circulară a limbajului, blocaje indignate în care singura replică era “Dar, Felix [Tătaru], get real!“ nu au fost stimulente ale unui dialog firesc, ci mai degrabă ale unor contre amuzante de oameni mici. Acestuia i-a stat alături vocea lui Leo Burnett [Ştefan Iordache?], contestatară şi plină de râvnă voluptuoasă. Alunecând sub ispita discutării cazului particular şi eşuând să îndrepte dezbaterea înspre o rezolvare, gen introducerea unor reguli care să elimine pe viitor aceste scenarii, întregul episod pare mai mult o răfuială punctuală decât o invitaţie la dialog constructiv. Şi e facil, ştiu că e facil să cazi în prejudecata invidiei atrase de proaspătul laureat şi încerc să evit asemenea sugestii. Problema e că, deşi revolta poate fi acceptată ca fiind justificată, domnii implicaţi nu reuşesc decât să joace sceneta unor precupeţe care se lovesc cu legăturile de pătrunjel peste ochi, chiţăind indignate, în vreme ce din sală se aud aplauze şi chiuituri, dintr-un colţ sau altul, în funcţie de cine “a spus-o bine“. Iar asta devine alarmant şi trist atunci când se petrece cu nişte oameni care îşi arogă statut de profesionişti într-ale comunicării.

3

Dar a venit vremea ultimei părţi a întâlnirii şi cea mai de bun-simţ, a creativilor Ţugu şi Cohn, la braţ verbal cu acelaşi Stroe, parte care ne-a alinat stânjeneala construită meticulos până atunci. Pentru că domnii în cauză ne-au arătat cum poţi discuta un subiect delicat cu umor şi calm, cu luciditate şi cu îngrijorarea reţinut-revoltată a celui căruia îi pasă de bunul mers al lucrurilor într-un fel autentic, necosmetizat. Cohn, pentru că despre el este acest text, amendând barbarismele moderatorului în vechea şi draga lui manieră mucalită, a subliniat pericolul deturnării atenţiei de la esenţa faptelor la o latură superficială a lor, deplângând o lume publicitară care are drept standard suprem o platformă strategică aşezată, recurentă, deloc inovativă la nivel de mesaj [Timişoreana]. E nevoie de un minim standard de bun-simţ creativ, de ridicarea ştachetei, de găsirea unor mesaje noi şi eficiente (de pildă,  colajul de imagini realizat de C&J || A&H în campania MMS pentru Cosmote, prin care se dorea câştigarea simpatiei pentru brandul în cauză şi unde gândul generator din spate, “o lume plină de MMS-uri, trimite-le pe toate”, a adus o tentă de empatie şi familiaritate într-un decor al publicităţii de telecom îmbibate de oferte abundente şi dezvrăjite). Remarcând absenţa discuţiilor post-eveniment, în care dezbaterile pe cazuri particulare să fie făcute deschis, transparent, Cohn a punctat lipsa unei coordonate Effie esenţiale, aceea de eveniment util, contribuitor la educarea tagmei publicitare.

 ***

Desigur, în întreg textul am bravat, n-am de unde să fi ştiut toate astea, tot timpul am fost absorbită de privirea verde a lui Mr Marvelous, the supreme creative director himself. Pun pariu că ascultă muzică eclectică, Bjork şi Portishead, şi citeşte ceva gen Kierkegaard sau Houellebecq în vreme ce savurează cornuri calde, unse cu o dungă de unt. Neapărat. : ) Oh, we’ll always have Paris..

 * Soundtrackul zilei *

“No man could ever love you as much as I.”

Am ajuns înaintea lui şi l-am găsit privindu-mă răbdător însă prematur de pe afişul de la intrare. “Hadrian: Empire and Conflict“, o expoziţie care atinge centrii curiozităţii cu promisiunea revelării unui cumul interesant de iubiri, fapte şi urme lăsate în lume şi timp de către unul dintre împăraţii romani al cărui nume rezonează şi în afara sferei celor pasionaţi de istorie. Îmi amintesc că, pentru prima dată,  mi-a vorbit despre el Marguerite Yourcenar, despre o conduită afectivă îndrăzneaţă şi o verticalitate a persoanei publice (acum ceva vreme, interval îndeajuns de larg cât să mă îndemne să cred că o recitire n-ar fi superfluă : ).

Ieşind puţin din situaţia particulară, este remarcabilă maniera în care British Museum are grijă de proiectele sale, făcându-le cunoscute publicului pe o cale care vorbeşte organelor noastre alterate de influenţa canalelor informaţionale moderne. E nemaipomenit să faci trailere pentru expoziţii, să legi o imagine cu o voce şi un fundal sonor potrivit pentru a livra publicului o invitaţie subtilă şi eficientă. Îmi amintesc de ideea Emei Prişcă de la Graffiti BBDO, lansată în cadrul evenimentului Inspire 2008, de a realiza trailere pentru cărţi; ideea trailerelor pentru evenimente culturale de nişă este înrudită. E păcat, şi acum privesc inevitabil în jur, că muzeele ori galeriile de artă ori opera ori altă instituţie din România dătătoare de acţiuni adresate frumosului nu îşi transmit pasiunea cu care le organizează şi pe această cale ori pe altele asemenea. Nu cred că îţi trebuie studii intense de PR pentru o concluzie care e, în definitiv, de bun-simţ: avem nevoie de lucruri făcute temeinic, avem nevoie de oameni care se îngrijesc de lucrurile mărunte (precum e exemplul de faţă) ce ne arată nouă, celor din afară, că e rost de entuziasm şi că există oameni care îşi pun sufletul într-o acţiune care nu îşi propune să schimbe lumea, totuşi care nu se mulţumeşte să fie mediocră. Avem nevoie să fim fermecaţi şi să ne dezvoltăm prin asta şi alte simţuri decât cele prinse în vârtejul mundan obişnuit. Avem nevoie de proiecte de o consistenţă artistică şi umană uluitoare, de lucruri - simplu şi coerent - frumoase.

Trailer: Hadrian exhibition at the British Museum

(pe vocea lui Jean-Luc Picard : )

Să revenim în oraşul ăsta străin, unde se aşteaptă de la noi lucruri mari şi impersonale, eficienţă, tact, entuziasm cu utilitate măsurabilă, unde vom funcţiona o vreme cu impresia că ştim ce vrem şi ne pricepem la asta, de unde vom ajunge din nou, ca de multe atâtea ori, să vrem să dispărem.

` Radiohead - How to disappear completely

St James’s Park

Londra e mi-nu-na-tă. Case suburbane de un farmec domestic, cu mulţi indieni mişunând primprejur, centrul cu frenezia occidentală, parcul cu veveriţe şi lebede negre, music-hall-uri şi autobuze supraetajate cu locurile din faţă mereu ocupate, maratonişti şi taxiuri negre autoritare, domnişoare cu accent afectat dar delicios, Freddy Mercury gigant şi un Eros mărunţel, The London Paper dat aproape la fiecare pas de oameni insistenţi, tineri susţinând pancarte publicitare, ploaie, soare, ploaie, avioane şi nori. Abia aştept să vă povestesc. : )