“Stay here with me. We’ll start a jazz band.”

Asistent (~ 40 ani) dând buzna în pauza dintre orele de curs ale profesorului titular (~ 60 ani), însoţit de un student.

Asistent (zâmbind nervos): - Domnule profesor, am adus un student care are să vă spuna ceva. E nemulţumit că nu i-am punctat activitatea la laborator.

Student: - Vă las să terminaţi varianta dvs şi apoi o spun şi pe a mea.

Asistent: - Da, le-am dat o problemă pe care s-o rezolve într-un anumit timp, m-a chemat să-l ajut în rezolvare şi a terminat după timpul menţionat, aşa că nu i-am punctat.

Student: - Aţi terminat? Bun. Domnule profesor, dl asistent m-a ajutat să rezolv o eroare de sintaxă, de sintaxă! Iar timpul nu a fost respectat de niciunul dintre colegii mei.

Profesor (împăciuitor, către asistent): - Haide, măi, punctează-l ca să ne liniştim odată..

Asistent: Nu-l punctez, domn profesor, nu-l punctez, a stat o oră la bufet şi apoi la laborator a stat numai cu căştile pe urechi. Nu-l punctez!

Student: - Nu sunt meschin să mă lupt pentru un punctaj, problema e ceva mai largă.

Profesor: - Haideţi, vă rog,  că începe ora..

Student: - Dacă aveţi cândva 15 minute, oricând, ne putem întâlni să discutăm situaţia şi..

Profesor (calm, abulic): - Tu ştii cât de ocupat sunt eu? N-am timp de asta..

(cei trei ies din sală) 

De dragul lui Caragiale, îi vom numi pe cei trei: Profesor Doctor Inginer Mircea Petrescu, Asistent Boicea si student Marinescu, iar cadrul va fi plasat în sala în care se desfăşoară cursul de Programare Bazelor de Date, an IV, Automatică şi Calculatoare, o materie cu peste 300 de studenţi înscrişi, însă la care săptămânal se atinge o prezenţă la curs de maximum 10 studenţi. Dialogul este aproximativ. Asemănarea cu realitatea nu e întâmplătoare.

Yeah Yeah Yeahs - Maps

Muzică de somn. Hip-hop suavemente. Serios acum, trebuie să fie extraordinar să fii Grasu XXL sau Puya sau Uzzi, tragi şeapk pe o parte, îţi pui un tricou şmeker, dai drumul la beat-urile apăsate şi eşti in the zone, frate, fetele se simt în al nouălea cer în timp ce imită mişcările unduitoare ale negreselor de prin videoclipuri, eşti zeu, lumea dă din cap pe muzica ta, muzica ta în care tu ţi-ai turnat sufletul, în care vorbeşti despre solidaritate, ambiţie, drame şi.. Maria Ioana. Cred că oamenii ăştia au un umor teribil, ar fi interesant să-i întâlneşti la un ceai în plină zi, la o gogoaşă ori o plimbare, să-i scoţi din elementul lor şi să realizezi cu câte degete de la picioare mai ating pământul. Şi-ai fi surprins să vezi că-s fireşti, umani, vulnerabili. Am nevoie să ştiu asta. Deci, Grasule (love the album), data viitoare nu-mi mai trimiţi mass-mail invitându-mă În Pat, dar o invitaţie personală pentru Gara Lipscani la o ciorbă de legume, bine? Abia aştept. :)

Elegant

Până acum, m-am ferit instinctiv de formaţia asta ciudată şi cam prea agresivă în rock-ul ei industrial — credeam eu — pentru urechile mele trip-hopiste. Şi uite ce încărcătură de emoţie condensată îmi refuzam.. Imagini: Donnie Darko, o grozăvie de film.

Later edit: Ah, dada, mi-am amintit de ce îmi părea bizar de familiară melodia. Uite de ce! Şi un cover interesant Sade al celor de la Deftones. Omg, omg, mă întorc la muzica perioadei mele emo-I’m-crawling-out-of-my-skin-nothing-makes-any-sense, but without the duhpreshun. :) I llllohove it! 

Me, I’m not

Kelly Jones e vocea aspră alăturată unei figuri pregnant masculine şi arogante pe care o asociem cu numele Stereophonics. E muşuroiul de vocale grave din care au ieşit melodii precum Maybe tomorrow, Since I told you it’s over sau I’m alright. Cunoscut pentru referirile caustice la adresa anumitor nume din industria muzicală (Matt Bellamy, Muse: “stuck up his own arse”; Radiohead: people need to get back to songwriting or the “country will fall to fucking pieces”). În 2007, Kelly scoate primul album solo, în care toate melodiile poartă numele unor fete, însă “Only The Names Have Been Changed” — aşa cum avertizează într-o notă de autenticitate autobiografica titlul albumului.

În ianuarie 2007, MTV a pus cap la cap o suită de înregistrări încadrate în folii de vorbe pe care Kelly le schimbă cu John Kearns într-un duo delicios de accente britanice.

Suzy [You came to rescue me So I came to believe You were my remedy]

Katie [The cab was dark and cold Katie got her kicks that way Searching for her soul]

Rosie [Rosie helped the kids stay alive She gave them the drugs So they didin’t die]

Liberty [Won’t you come with me, Liberty?]

Jayne [She said she's leaving me again Then she got lost]

Acum ceva vreme, nu îndeajuns de multă încât să mă detaşez de ideile de atunci, credeam că sufăr de o formă uşoară de autism. Citisem “Portretul lui M” al lui Matei Călinescu (jurnal mişcător pe care Matei îl scrie după moartea fiului său autist) iar rateurile sociale, tăcerile lungi, stângăciile faţă de cei cu care aveam contact, pe scurt — mica mea dramă alienată îmi întărea tot mai mult gândul.

Îmi imaginez că fiecare a avut momente de pseudoautism, mici declicuri în lumea interioară, care debusolează: o zi în care lucrurile nu par să aibă vreun sens, când te simţi inadecvat la orice scenariu social “normal” pe care-l observi zilnic şi la care tânjeşti însă în care eşuezi să se inserezi, zile când ai prefera să stai închis în casă, apărat de tumultul deşi binevoitor totuşi intruziv al celor din jur.

Îmi amintesc că, pe măsură ce creştea gândul unui defect interior independent de voinţa mea, o tot mai mare uşurare lua locul angoasei de dinainte. Nu aveam ce face, totul era urmare a unei erori chimice, a unei neînţelegeri organice. Eram absolvită de vină.

—

Foarte rar îşi exprima cu voce tare propriile sentimente şi stările sufleteşti, iar cînd era deprimat - în perioadele în care simţea, nedesluşit, inconştient, organic, apropierea unei crize - se cufunda în tăcere. Întrebat dacă îi era rău sau îl durea capul [..], îşi punea palmele peste urechi şi invariabil spunea «Sînt bine», dar cu un ton exasperat în voce, care sugera contrariul şi totodată ceva de genul «Lăsaţi-mă în pace!». [..]

Ceea ce continuă să mă uimească este faptul că M avea o fire bună de la natură - şi poate că ar trebui să subliniez că era şi frumoasă şi plăcută. Nu am reuşit să-l învăţăm cum să se prefacă a fi «normal». El era cine era. Uneori, i se întîmpla să se mînie timp de o clipă, cînd vedea că părinţii nu-l înţeleg. Cît despre faptul că alţii nu-l înţelegeau - după şcoala primară, cînd riposta brutal la şicanările colegilor - ajunsese să-l amuze ori să nu-i mai pese de el cîtuşi de puţin. Era blînd şi tolerant. Bunătatea sa esenţială, nedeprinsă, spontană, luminoasă, a rămas neschimbată. Iar cînd zîmbea - aşa cum l-am păstrat eu în amintirea mea - zîmbea nu numai cu buzele sau cu ochii sau cu faţa, ci cu întreaga sa fiinţă. Portretul lui M

—

Sindromul Asperger e o formă atenuată de autism, caracterizată de dificultăţi în interacţiuni sociale şi activităţi şi interese limitate, stereotipice. Şablonul este etalonul spaţiului în care un Aspie se poate mişca în largul său, ca un program care poate procesa doar pe baza unei experienţe anterioare, având dificultăţi să se adapteze la schimbare. 

În Mozart and the whale apare normalitatea cu o doză mai mare de candoare şi neprelucrare. Emoţiile sunt cele familiare, dar privite prin ochii cuiva de o maturizare emoţională întîrziată. Teama de schimbare (It turns out you can’t control people.. or even predict them. But numbers are different. As I use to say, you can count on them). Dorinţa de ataşare (People with Asperger’s want contact with other people very much; we’re just pathetically clueless at it, that’s all). Fierbinţeala din obraji care te face să nu ştii ce să spui într-o anumită împrejurare. Sufocarea într-o relaţie (Be my friend, Donald, be my best friend, please, because I really need you. I always felt like you wanted us to get married or something. But instead of that, do you want to just be my friend? Without the pressure. My friendship is all I have to give. Do you want it?). Nesiguranţă (You know how in the jungle they say that.. some elephants have longer trunks and some of them have shorter ones?).

All in all, e un film frumos, nu memorabil, dar care persistă o vreme printr-o impresie de candoare şi fragilitate a vieţii, de vulnerabilitate care te linişteşte şi te îndreptăţeşte să crezi că se mai merită s-o păstrezi în tine.

replici Mozart and the whale aici

Bereta:check

Ţestoasa:check

Umbrela:check

Şosete funky:check

Savoarea trecutului:check

Yeap, se anunţă o zi frumoasă. : )

Killing good ideas can harm your future. : )

Am scotocit prin arhiva de mărunţişuri din trecut şi am dat peste un colaj care ţin minte că mă entuziasmase la culme (asta fiind prin 2006, când încă eram convinsă că e cool să fii depresiv şi generally a drama-queen). Citatele sunt din The Lion in Winter, un film formidabil, iar multe dintre imagini sunt dintr-o epocă antică, de pe vremea când am fost la Roma cu un curs BEST. Cu stânjeneala dezgropării unui eu patetic şi naiv, here goes. The golden days. : )

******
“Sometimes it’s hard to breathe”
Sunt un astmatic iar viaţa e puţin oxigenată. Mă pierd printre voci şi figuri de fum ca un gândac intrat într-un muşuroi străin. Răbdarea îmi e un cal de curse scurte. Nu va rezista.

***
“I can’t feel anything”
Să te îmbraci bine, ai grijă să nu răceşti”, mi-a spus mama la plecare. Ascultător, mi-am pus lacăte la toate uşile şi-am stins lumina. În întuneric sunt în siguranţă.

***
“I’m an old man in an empty place”
Locuiesc într-o casă cu număr întors pe dos ca o mănuşă. Aici nimic nu e firesc. Sunt prea mulţi oameni şi toţi necunoscuţi. Aici se urlă, se râde şi se doarme. Iar eu îmbătrânesc tot mai mult.

***
“The sand goes pit-pat in the glass”
Am ascuns toate ceasurile. Dimineaţa spun că e seară, răsăritul amurg, noaptea eclipsă. Nu mai urmez nici un program. Curând ştiu că n-o să mai am de unde muri.

***
“Your life and never are two different times”
Nu am certitudinea prezentului, nici a neantului. În fiecare seara îmi păluiesc cu grijă speranţele. Dimineaţa le arunc de la etaj. Mereu supravieţuiesc.

***
“That road’s closed”
Nu am decât oboseala. Iar asta poate deveni ostenitor. Prin ochii împăienjeniţi, totul pare mai depărtat şi inofensiv. Ştiu însă că realitatea e atât de aproape încât i-aş putea mirosi repiraţia. Nu pot fugi.

***
“Oh, God, but I do love being king!”
Sunt singur ca o a opta minune a lumii nerecunoscută. Ca o planetă repudiată de pe harta stelară. Preaslăvesc mizantropia şi sufăr de prea mult gol. Ar fi totuşi liniştitor dacă ar exista cineva care să mă poată uita.

***
“That’s how peace begins”
Uneori tac. Şi clipesc doar dacă am chef. Număr punctele de pe tavan sau barele de la calorifer. Strănut doar ca să mă asigur că încă exist. Atunci sunt mulţumit.

***
“Can’t I simply disappear?”
Noaptea ies pe acoperiş unde aerul e persuasiv şi privesc cum Dâmboviţa se transformă tot mai mult într-o Senă. Fumez cu ochii închişi şi îngân melodii de Vama Veche. Unii m-au auzit râzând.

THE END

******