“Stay here with me. We’ll start a jazz band.”

..we all have yummy love in our tummies.

Aici camerele sunt largi, cu podele de lemn acoperite de covoare subţiri de iută. Răcoroase vara, devin sălbatice pe timpul iernii, apa dintr-o cană uitată pe masă îngheaţă în câteva zeci de minute. Focul se face într-una sau două dintre camere,  în funcţie de câte persoane au venit, iar sobele rămân călduţe până înspre dimineaţă, când se aduc aşchii pentru a reaprinde vâlvătaia. Peste noapte, plapume grele închid sub ele căldura umană, formând vizuine rotunde de întuneric blând.

Acum, în sala mare care dă imediat afară, geamlâcul spaţios şi năprasnic de rece unde respiraţia se transformă în aburi prelungi, pe jos stă ceva mare, greu şi tăcut. Ca o meduză uriaşă naufragiată pe o plajă plină de oameni şi umbreluţe colorate. Toţi amuţiţi de apariţia bizară şi inertă. O imensă întindere de oameni tăcuţi, învăluiţi de un miros dulceag care îi cuprinde.

Câteva urme roşii mânjesc intrarea, unind uşa casei cu cea care duce înspre grajduri. Poarta de lemn verde se deschide cu un scrâşnet amplificat de strânsoarea rece a fierului. Dincolo, penumbra pare calmă. Pietrele care încearcă să iasă revoltate din pământul îngheţat se rânduiesc sub conturul roşu-negricios al unor dungi dezordonate. Pe una dintre buturugi odihnesc bucăţi de blană. În jur, niciun ecou.

*

În fiecare an rămân trăsnită de adâncimile pe care oamenii din jurul meu le ascund. Nu acuz practicile strămoşeşti, nu sunt o vegetariană absurdă ori o apărătoare vehementă a drepturilor animalelor. Bunicul meu ar putea da o mulţime de exemple din Biblie, în care “Mântuitorul a spus să fie tăiat berbecuţul” şi alte bazaconii. Argumente sunt de ambele părţi, mai aiuritoare sau mai serioase, le accept pe toate prin subiectivismul lor, însă ceea ce rămâne dincolo de o linie obiectivă este o problemă de supravieţuire cu o rezolvare simplă: oamenii trebuie să mănânce.

Ceea ce continuă să mă înmărmurească totuşi e resursa de efort interior care există în oricare dintre noi, care ne face să ne putem obliga pe noi înşine să înfigem cuţitul. Îmi amintesc de o mai veche dilemă: oamenii se nasc răi sau devin pe parcurs? Oricum ar fi, în mod limpede oamenii sunt nişte creaturi extrem de puternice, care au de partea lor disimularea, flexibilitatea şi puterea de a uita, care le instituie posibilitatea să alăture unor momente de profundă candoare unele de extremă violenţă.

Ce momente ne definesc? Cele multe, comune,  care compun existenţa discretă în marea ei parte sau cele câteva episoade de răzmeriţă interioară, cele câteva momente de comportament altfel?

“[..] nici Lee Harvey Oswald n-ar fi putut să declare că nu-i stătea în fire să împuşte preşedinţi. Câteodată trebuie să fim judecaţi în funcţie de gesturile singulare.”

Nick Hornby - Cum să fii bun

***

Tori Amos - Silent all these years

“I got the anti-Christ in the kitchen yellin’ at me again.”

Trece 2007 şi eu abia-abia mă luminez. Hooverii au lansat cel de-al şaselea album, “The President of the LSD Golf Club”. Ei, frumoşii, voiau numele ăsta obraznic pentru un album anterior, dar cine manevra la vremea aia butoanele panoului de înregistrare a preferat ceva mai cuminte, gen “The magnificent tree”.  

Primul cântecel de pe album, Expedition Impossible, nu este hoovermusic. Nu contează că titlul fix asta atestă ori că vocea tipei e cea a Geikei, plăpândei şi complicatei Geike, melodia asta pur şi simplu nu se aliniază în rând cu un “Vinegar and salt” sau “Eden“ sau cu orice altă piesă de dinainte de 2007, îi lipsesc dedesubtul eteric, nuanţele vibrante, pe scurt — îi lipseşte emoţia. Muzica asta nu e hoovermusic, e ceva care se învârte in jurul tobelor (!) şi-şi face din ritmul lor matrice primordială, e ceva strident, cu ascuţimi de contemporaneitate pop. Muzica asta e fredonabilă, la naiba, e fre-do-na-bi-lă, genul de muzică pe care îl baţi cu degetul pe volanul maşinii cât eşti la zebră şi pe care îl însoţeşti cu mişcări fine din cap.

Gentle storm închide în sine multe din sunetele pe care te aştepţi să le întâlneşti la muzica Air, de exemplu. Ceva moale, ceva diafan, ceva reţinut în expresivitatea lui. Textură artificială de chitară şi acelaşi ritm al mâinii pe genunchi sau al degetelor, subtil, la umbra pantofilor. Zdranga-zdranga şi strofe modulate care se unuiesc cuminte. Nu-nu-nu. Nuuu-nu-nu. Mă repet?

 Wikipedia eticheteaza albumul în categoriile Trip hop, Electronic, Dream pop. Mă tem că, pentru mine, this trip hop has become too dreamy pop to swallow. Păcat.. we’ll always have Paris.. and the magnificent tree.. where we will sit down and listen to.

Balkan Big Beats

Whistle for the choir

Whistle if you have a big hair and you’re so 80’s and so funky and cool beyond everything. Whistle if you’re lonely and your heart’s in broken pieces or if your head’s a mess and you’re just so irresistible. The Fratellis. A good song for the road.

@ Andrei

Cred că partea frumoasă din întregul scenariu al sărbătorilor de sfîrşit de an stă în ritualul fericirii celorlalţi. Mersul la cumpărături, gândurile de “oare asta i-ar plăcea?” şi întreaga zumzăială din jurul obiectelor prin care sperăm să stârnim emoţie în ceilalţi compun un lanţ care ne leagă - invizibil, complice - pe toţi zilele astea. 

Mereu m-am suspectat de un soi de frivolitate care mă face să simt, îndeosebi în ceea ce priveşte cărţile, o bucurie care, pusă mai târziu în faţa lucrului cumpărat, deja adjudecat, deja al meu, se domoleşte. E o vinovată plăcere a revendicării, care, găsindu-şi răspuns, se transformă într-o bună dispoziţie matură şi aşezată.

Cred că am zăbovit vreo două ore prin Cărtureşti. E incontestabil un loc în care aş putea să trăiesc zi-noapte. M-aş închide acolo de bunăvoie o lună, două, trei, doar eu şi rafturile de cărţi şi albume mult prea strâmt sigilate pentru a-mi îngădui vreodată să le răsfoiesc liber.

La final, un braţ de cărţi, câteva vederi pentru cei de departe şi impresia că te-ai plimbat pentru câteva zeci de minute într-o altă lume, cu oameni frumoşi, muzică potrivită şi ocazionalele feţe cunoscute (aseară, Vera Ion, iei!). Nick Hornby, Ethan Hawke (da, chiar el, domnul Carpe Diem, Oh, captain, my captain, tânărul Hamlet, boemul Where the fuck have you been, Celine?, cu Ash Wednesday, o cărticică pentru care mulţumeşte, printre alţii, mamei Leslie şi Umei Thurman, fosta soţie), John Cleland şi a sa Fanny Hill or memoirs of a woman of pleasure (desemnată drept apogeul beletristicii erotice din toate timpurile, o poveste care face ca micile trepăduşe ale prezentului erotic, alde andaa ori belle de nuit să pară triste cocote închipuite), Penguin Writer’s Manual (de care Andrei crede ca aş avea nevoie în tentativele mele de scriitură londoneză de pe blogul de faţă. This is what friends are for, carefully guarding you from ludicrous behaviour :) ). (mai mult…)

Awful, awful sadness. Incredible, inaudible isolation. Autistic murmurs. There’s a feeling of thinness in everything Icelandic. One could turn his face towards Sigur Ros knowing he would find the clear surface of ice on which to reflect his inner numbness. Heima, a movie about longing and the feeling of home.

found here

Şi cântecelul Heima.

Plus filmul aici.

 * when I think of winter. 

So we went to the seaside. In December. What was supposed to be a photo-shooting trip near Bucharest became a couple of hours journey to the Southern watery end. Happy b-day to me.

Constanţa is a deserted and passive city in winter. It’s a snapshot of desolation, a perpetuum floating in an environment of silence and non-gravity.  The version most of us know is the summerish one, with sparks and laughter, with hoards of people pouring on streets and beaches and colourful lack of worries. In summer, it’s a carousel. In winter, a slow giroscope.

The sea was calm that day. The occasional passer-by that walked his dog on the beach or slow-motionly picked up seashells would only deepen the sensation of solitude. Water-slides wrapped up in celophane and forgotten shops, with commercials months old would talk the silent language of a distant past. An empty lifeguard’s baraque or the abandoned huts felt like the unsignificant things one would leave behind. The layer of empty seashells cracked under our feet like snow .

We felt small. Small was good. We went quiet as in a sacred church and felt as if we had a whole world inside us, a noisy intricate world. Our thoughts condensed and a bizzare yet sanitary tranquility filled us up to the top. We dipped our toes in the water and gave one last glance to the port. (mai mult…)

 Roads

An epic concert. Portishead, Roseland Ballroom, New York, 1997. Beth Gibbons and the quintessence of vulnerability and candid sufference expressed through words and sounds. 

She doesn’t live here anymore

[she hardly calls at all]

JJJ is a Swedish musician with a melancolic touch. This particular song reminds me of the ravishingly candid and ethereal old French songs.